“Acum vedem ca intr-o oglinda in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata.” 1Corinteni 13,12
Era o zi mohorta de toamna de sfarsit de Octombrie. Ma aflam in tramvaiul 36, indreptandu-ma dinspre piata spre casa. Tramvaiul se opreste in statia “X”. Imediat atentia imi este indreptata catre treptele vagonului. Murmurul de voci, care insotea in mod obisnuit zgomotul asurzitor al tramvaiului, inceteaza, toate privirile fiind atintite asupra unei singure persoane. Mirosul intepator degajat de hainele sale uzate era usor de perceput. Era un copil zdrenturos ce tragea dupa el un geamantan, care parea mai mult o lada veche, imens in comparatie cu statura sa. Tarand geamantanul se indrepta catre un colt si crispat, incepu a explora privirile incordate atintite asupra sa. Privind mainile prafuite ale acestu copilas nu mi-a fost greu sa observ cat de strans erau fixate degetele sale pe toarta acelui geamantan.
Gandul meu a ramas fixat la aceasta imagine. Desigur, n-am cum sa cunosc povestea acestui baiat si al geamantanului pe care il purta dupa el. Tot ce puteam sa observ era ambitia cu care tragea dupa el aceasta lada veche. Cautand sa-mi imaginez ce se afla in acea lada, gandul ma ducea la un lucru greu de parasit pentru inima lui, sau la singurele lucruri in care reusea a-si mai gasi placerea pe acest pamant. Aceasta imagine m-a intristat usor. Toata atentia lui era indreptata acolo. Te surprindea aceasta atentie. O povara prea mare pentru puterile lui, si totusi o ambitie naucitor de mare de a o tine cat mai aproape.
La coborare, un domn inalt, poate marcat si el de acest tablou, intinde o mana pentru a-l ajuta, dar baietelul refuza ajutorul acordat, si parca insistenta lui creste in a fi capabil sa traga de unul singur acest geamantan. Pentru un moment se impiedica, dar refuza iarasi, cu aceeasi insistenta orice ajutor si isi continua DRUMUL … Ma intrebam incotro se indrepta? De unde provenea toata aceasta ambitie ?
Am incercat sa ma transpun in pielea acestui baietel. Doream sa aflu motivatia din spatele acestei poveri.
Da, o povara care sa-ti consume capacitatile si in urma careia sa te simti prea istovit ca sa te mai poti lupta cu tine insuti, sa mai poti da raspuns unor intrebari. Un jug prea mare pentru fiinta mea plapanda, impus parca de niste legi nescrise izvorate din inima mea debusolata si cuprinsa de teama, niste legi ale tacerii… Si astfel am coborat din travaiul cu o ruta precisa si mi-am continuat drumul afundandu-ma intr-o ceata deasa, facuta parca sa ma rataceasca de un drum sigur, fugind de raspunsuri…. si ascunzand intrebari.
Mergand pe drumul lipsit de Tinta precisa, simteam cum aceasta povara inutila tindea parca sa culce la pamant trupul meu istovit. Incetinind pasii, frigul incepea sa patrunda prin inceieturile oaselor, iar descurajarea punea tot mai mult stapanire asupra mea. Lasand intr-un sfarsit geamantanul jos, ma asez. Privind pentru un moment prin sticla fumurie a cladirii care se afla in fata mea observ oglindit un chip prafuit. Imi duc mainile murdare la frunte si pentru cateva secunde imi strafulgera prin minte momentele cand Mana calda si indurerata de starea mea, spera ca eu in ultimul moment sa-mi pot indrepta privirea catre Ea. Nu dorea decat sa-mi poata lua povara care oferea atata teama si nesiguranta inimii mele. Mana calda care oricand ar fi fost gata sa-mi ofere caldura de care aveam nevoie.
O nevoie profunda se dezvolta in sufletul meu. Ceva parca imi lipsea. Prea multa ceata, nesiguranta si raceala tindeau a ma coplesi.
Dar pentru o clipa rasari scanteind in mintea mea intrebarea: “Cine sunt si incotro ma indrept?”. Da, puteam inainta… Privind la geamantan puteam nascocii cu usurinta o multime de argumente sa merg mai departe. Dar privind in oglinda, aceste argumente paleau in fata unei singure intrebari: ”Cine sunt si incotro ma indrept?”. Tendinta de a respinge acest adevar trezea o explozie de nedumeriri in adancul sufletului, cu privire la ambitia pe care o detineam: “De ce eu… ? De ce nu altii…?; De ce acum…? De ce nu maine… ?” Prea multe “De ce?”-uri…! Obosit de atatea framantari realizez ca adevaratele raspunsuri nu se mai aflau la mine.
Dar stai… In zgomotul zbuciumului meu se distinge parca un glas soptindu-mi bland: “Nu te teme! Cugetul tau Ma cheama. Eu pot sa-ti ofer acest raspuns. Deschide-ti inima si-L vei obtine!”.
Inima mea tresalta fara ezitare:”Vreau sa obtin Raspunsul! Da, Il vreau cu toata inima mea!” Frigul care creea atata nesiguranta in jurul meu dispare. Imi indrept imediat privirea spre cer. Raze calde de Soare reapar pe cer. Privesc in jur. Natura ma imbie atat de placut cu caldura si trilurile ei melodioase.
Ma ridic in picioare si… ce observ la cativa pasi? O prapastie…! Aici ma indrepta teama de a obtine un raspuns. Unde as fi fost acum daca nu m-as fi oprit pentru un moment, sa ascult ? Si vocea imi raspunde: “Raspunsul sta in Fiul Meu, El a murit si pentru tine! Traiesti acum ca sa manifesti dragostea Lui, Dragostea care te-a rascumparat si pe tine.”. Cad cu regret in genunchi: ” Doamne, da, si impotriva Ta am pacatuit …”si pacea ma cuprinde indata.
Domnul meu, in iubirea Sa, nu m-a lasat nici chiar in ultima clipa. El a continuat sa spere atunci cand la mine nu se mai gasea farama de speranta. Privind in oglinda eram un om nou, hainele erau albe, iar lada… disparu’. Cum sa nu iubesti un asa Domn?! 
TU CINE ESTI SI INCOTRO TE INDREPTI?
